E de-a dreptul boem să mergi într-o seară de vineri la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, să intri in foaierul vuind de studenți, bătrâni, copii, funcționari și aleși și să iei loc într-unul din comfortabilele scaune ale sălii de teatru, așteptând cu nerăbdare comédia.
Și iată că începe. Titircă-Inimă-Rea (Dan Glasu), în compania lui Nae Ipingescu (Viorel Rață) expune contrapunctul acțiunii piesei din această seară într-un decor creat de Luana Dragoescu. Spectacolul vinde bine la TNRS de multe stagiuni și pe bună dreptate. Jocul actorilor, comicul infailibil al lui Caragiale, decorul care se îmbină perfect cu atmosfera creată de Șerban Puiu, fac din „O noapte furtunoasă” un succes fără echivoc al instituției sibiene.
Transpunerea publicului într-o instanță clasică prin stil, decor, chiar și antract, ajută nespus la trăirea autentică a subiectului piesei, de parcă spectatorul ar fi la Union, la comédii. Nu putem spune că Puiu a riscat cu acest spectacol, și nici nu consider că ar fi nevoie să „te riști” în teatrul de azi ca să ai succes. Spectacolul răspunde la nevoia omului de a se distra, de a fi distras (atenție, nu disrat) și de a râde. O Veta voluptuoasă (în ambele cazuri ale dublei distribuții: Ioana Blaga-Frunzescu sau Codruța Vasiu) iubește, cu o finețe absolut absentă un Chiriac (cine altul decât Florin Coșuleț) ipocrit, sangvinic și cu mari îndoieli în privința femeii iubite.
Cu adevărat furtună în sala de specatacol, aversele de înșelăciune, secretuozitate și prostie crasă (am putea spune favoritele lui Caragiale) ținându-se lanț. Furtună de detalii găsim și în decor, ca soldați ce vin să lupte împotriva modernizării punerii în scenă a textelor clasice. Cu siguranță decorul afirmă vehement: se poate face teatru clasic bine. De altfel la Sibiu elementele clasice prind bine de la baroc (vezi producțiile lui Purcărete) la perioada ante- 89 (Tache, Ianke și Cadîr). Să fim noi un popor înapoiat sau să existe încă nostalgie?
Furtună. Plouă cu referințe sexuale în varianta lui Șerban Puiu a acțiunii. Putem, însă să stăm liniștiți; nu le-a introdus în spectacol nici de dragul gratuității, nici pentru a oferi un aer modern acestei puneri în scenă. Tind să cred că Puiu i-a fost fidel lui Caragiale, vrând să expună situația în mod veridic, fără a se ascunde după taboo-urile puritaniste. Nu este deloc vulgar, dar este un punct susținut de distribuția sibiană dealungul spectacolului – tot ce se petrece pornește de la plăcuța cu numărul 6…bătută invers.
Plouă cu amenințări și pentru Spiridon (Pali Vecsei), ba din partea jupânului, ba din partea ‘Coanei Zița (Diana Fufezan); rareori picură, însă, vreo recompensă din partea lui Rică Venturiano (Cătălin Pătru). Plouă într-adevăr pe scenă. Plouă cu text. Replicile sunt spuse atât de alert, pentru a dezorienta, pentru a sublinia inutila logoree a personajelor lui Caragiale, pentru a agita publicul și a-l introduce în freamătul piesei. Plouă…
Un text al cărui nume spune totul, transformat într-un spectacol care îi face cinste. Mulțumim pentru el, domnule Șerban Puiu.
Valentin Georgescu,5 Februarie 2010
